Un strop de demnitate

Ce poate fi mai trist decât să vezi pe cineva că-şi denigrează propriul popor şi a sa ţară. Politicieni roşi de ranchiună dau fuga la ambasadori şi la "europeni", turnând de zor din casă. De parcă nu ar putea ei dormi de grija noastră şi nu ar fi ocupaţi doar cu propriile interese. Iar dacă uneori ne ascultă afabil, nu o fac decât pentru a ne exploata slăbiciunile. La fel ca prietenul căruia i te confesezi, doar ca, pe la spate, să te bârfească sau să se bucure de necazul tău. Spălatul rufăriei murdare în public este dizgraţios, iar un strop de demnitate ne-ar prinde bine. Vocea nu ni se mai aude în lume, iar blestemul ereditar al plecăciunii la Înalta Poartă continuă să ne apese. Mai mult, printr-o căpetenie de frunte am intrat în epoca "aspiraţiei" orale la "Marele licurici". În ciuda Marelui Luceafăr al nostru care, firesc, îşi revendica şi nevoile, şi neamul. După zicala "capul plecat, sabia nu-l taie", înghiţim tot ce ni se toarnă pe gât. Pic de patriotism parcă nu mai curge în venele noastre. Nici măcar nu realizăm ce pierdem renegându-şi moştenirea în faţa fetişurilor hyper-civilizaţiei. Unora le pute totul, denigrându-şi ţara pe unde apucă şi de câte ori deschid gura. Am devenit robii unor clişee îngrozitoare, iar alţii ar spune că ne merităm soarta. Nu vreau să fiu patetic, dar nu sunt românii cea mai josnică "naţie" din Univers. De aceea, este dezamăgitor, deprimant, să vezi pe cineva necinstindu-şi propriile origini.