Partidele noastre: toate o apă şi un pământ.  

Toate partidele astea sunt a fel: cel mai bun dintre ele nu preţuieşte nici cât funia spânzuratului! Ce ne pasă nouă, adică, la drept vorbind, care dintre aceşti hoţi jefuiesc ţara? Acestea nu constatări personale, ci ale publicistului, biografului, dramaturgului şi romancierului francez Romain Rolland, scriitor de la sfârşitului secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului XX. Nu putem însă, să nu vedem cu toţii actualitatea răzbătătoare a acestor reflecţii, deşi de momentul scrierii cu pricina ne desparte un veac întreg. Politicienii români sunt la fel de bine priviţi, la mitingurile de protest aceştia fiind „gratulaţi”, precum în romanul lui Rolland, Colas Breugnon, cu apelativul deloc măgulitor de „hoţi”. Dispreţul faţă de clasa politică românească iese cu pregnanţă în evidenţă din sondajele de opinie, în care Parlamentul - instituţia cea mai reprezentativă a poporului, şi unde ar trebui să fie vizibilă crema societăţii -, este pe ultima poziţie în încrederea populaţiei. În Senat şi Camera Deputaţilor activează reprezentanţii celor mai mari partide, iar după evenimentele din Decembrie 1989, în ţara noastră, mereu aceeaşi politicieni se tot perindă pe la putere. De-a lungul anilor, după ce şi-au probat competenţa, cei mai mulţi dintre aceştia au sărit dintr-o barcă în alta, de regulă părăsind-o pe cea care începea să ia apă şi transbordându-se în cea mai sigură a Puterii sau a formaţiunii cu şanse mari de a ajunge la conducere. Aşa se face că actualele partide sunt, în mare parte, un conglomerat de oameni care au îmbrăţişat cel puţin două doctrine politice sau ce au trecut prin măcar tot atâtea partide. În condiţiile în care electoratului nu i se oferă o altă alternativă, nu este de mirare că la vârful principalelor instituţii politice ale statului ajung, cu o pauză de un mandat, aceleaşi partide. Din nefericire, alegătorii autohtoni, la fel ca în reflecţiile rollandiene, concluzionează, după mai bine de două decenii de democraţie, că „toţi politicienii sunt la fel”. Dezamăgiţi că aceştia din urmă nu-şi mai ţin promisiunile, românii nu votează programe sau proiecte, ci din pur din spirit de negare, după principiul „aceştia au furat destul, mai lasă şi pe alţii să fure”. Dezirabil ar fi ca alegătorii să aibă măcar încă o ofertă la îndemână, însă, practic, aceasta nu există, noii ofertanţi fiind discipolii credincioşi şi viitorii slujitori, din umbră, ai marilor baroni ai scenei politice.