„Nu pun accent pe numărul anilor, ci pe propria-mi putere de a face sau nu ceva”

• Interviu cu Gheorghe Acatrinei, preşedintele organizaţie judeţene Suceava a Partidului România Mare, decanul de vârstă al politicienilor suceveni

Venerabilul Gheorghe Acatrinei, la vârsta de 83 de ani, continuă să fie un om în „vână” şi un jucător redutabil pe scena politică judeţeană. Cei care îi poartă sâmbetele, vor mai avea mult de lucru cu liderul sucevean al PRM. Secretul: dieta sănătoasă şi nici vorbă despre tutun sau consumul de alcool. Ca să nu mai pomenim că bunicul din partea mamei a trăit nu mai puţin de 113 ani.

Plutaşul cârmaci de pe Bistriţa

• Sunteţi născut în actualul bazin al Dornelor, zonă în care încă de mic copil aţi fost nevoit să daţi piept cu greutăţile.

M-am născut în comuna Păltiniş, din zona Dornelor, la 26 noiembrie 1928. Provin dintr-o familie de gospodari, urmaşi ai răzeşilor. Am fost 4 fraţi la părinţi, 3 băieţi şi o fată. În viaţă mai suntem doar 2 fraţi, cel mai mare, care a fost ofiţer, precum şi mezina, au decedat. Andrei continuă şi acum să aibă grijă de casa părintească, în Catrinari, comuna Panaci. În Păltiniş am copilărit, în zonă am urmat primii 7 ani de învăţătură, la şcoala din satul Glodu şi tot de acolo am cele mai frumoase amintiri. Acolo am început să lucrez, la vârsta de 12 ani angajându-mă cu carte de muncă la o întreprindere românească de atunci, la „corhănitul” lemnului şi la serviciile de uluc. Aşa am reuşit ca, până la pensionare să strâng aproape jumătate de veac de activitate neînteruptă. Mai pe urmă, fiind mai energic şi umblându-mi mintea, am fost promovat la legat de plute şi am devenit plutaş de frunte pe Neagra, Dîrmoxa şi Bistriţa. Buştenii nu erau transportaţi ca acum cu maşinile, ci în convoaie de table de plute, lungi şi de zeci de metri. Acestea coborau pe apă până la Piatra Neamţ, iar eu eram cârmaciul. Din această postură - după ani mulţi, în perioada când eram primar la Fălticeni, într-un pelerinaj cu o delegaţie de scriitori şi oameni de cultură, la Mănăstirea Slatina, ctitorie a lui Lăpuşneanu, surprinzător, maica stareţa, care, copil fiind, cutreiera pe lângă exploatările de lemn - m-a recunoscut şi m-a strigat cu apelativul „plutaşul”. Tot ca o amintire plăcută din 1943, tata fiind militar, am avut ocazia să-l văd de aproape pe mareşalul Ion Antonescu, care venise în inspecţie militară în zonă.

Prima mare cumpănă a vieţii

• Înţeleg că, de foarte tânăr, aţi avut experienţa frontului şi o primă cumpănă în viaţă.

Însă, în 1944, în cel de al doilea război mondial, leatul nostru, cum se zice, a fost recrutat înaintea împlinirii vârstei de 18 ani, iar eu am fost trimis la o unitate militară din Oltenia, la Slatina. La anii noştri, am fost cunoscuţi şi drept contingentul care nu a depus jurământul. La momentul în care ruşii au rupt frontul la Iaşi, noi eram într-o învoire de 10 zile, iar jandarmii ne-au trimis la Piatra Neamţ, unde după triere, am fost dirijaţi la Oglinzi, unde acţiona o brigadă germană de vânători de munte. La acea dată, România era aliat al Germaniei, noi militarii români fiind, în totalitate, sub aripa unităţii de la Oglinzi. Săpam tranşee, adăposturi, cuiburi de mitralieră, iar atunci am trecut şi prin cea mai mare cumpănă al existenţei mele. Întrucât nu eram rodat în ale fontului, la un atac cu catiuşe ruseşti, comandantul unui asemenea cuib de mitralieră, un caporal german, mi-a salvat viaţa trântindu-mă la pământ şi aruncându-se peste mine. Mi-am dat seama despre grozăvie abia după ce m-am ridicat, taluzul opus malului pe care era mitraliera fiind ciuruit, la nivelul unui stat de om şi pe poziţia noastră, de un întreg mănunchi de schije. În zile următoare ruşii s-au retras, iar nemţii ne-au dat, pur şi simplu, drumul la vatră. Au fost vremuri grele şi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ţinut în viaţă. Am fost un om care nu a ştiut de frică, iar al doilea lucru de care am ţinut cont, a fost să am tot timpul, în orice împrejurări, ceva în stomac, măcar lapte şi mămăligă, pentru că pe vremuri nu se găsea pâine, ca acum. Pe tutun nu am pus gura, nici măcar nu-i suport mirosul, iar alcool nu beau decât foarte rar, la anumite ocazii.

Nu am rămas în cadrul Armatei, preferând să-mi decid singur soarta


• Cu prilejul stagiului militar aţi urmat şi prima şcoală politică şi, lăsat la vatră, aţi început cariera de activist de partid.

După ce m-am întors de pe front, am mai lucrat o perioadă ca plutaş, până la momentul în care am fost luat de drept în armată, să îmi satisfac stagiul militar, pe durata a 3 ani. Ofiţerii m-au remarcat şi, în urma a 3 luni de instrucţie, m-au trimis imediat la şcoala politică militară de la Bucureşti. După absolvire am ocupat, având gradul de sergent major în termen, funcţia de locţiitor politic pe lângă comandaţii din mai multe unităţi militare care, pe timpuri, desfăşurau activităţi în construcţii. Aşa se face că am fost prezent cu un regiment, pe vremea lui Emil Bodnăraş, la Cîmpulung Moldovenesc, la ridicarea, pe un maidan, a Liceului militar, a locuinţelor pentru cadrele militare şi a altor dependinţe. Când a venit momentul „liberării”, în 1950, după împlinirea celor 3 ani de stagiu militar, comandanţii nu m-au lăsat la vatră decât abia după încă 3 luni, încercând să mă convingă să rămân în cadrul armatei. Însă nu am rămas, pentru că nu mi-a plăcut să stau mereu încorsetat, preferând să fiu liber, stăpân pe mine, să-mi decid singur soarta. Acasă am revenit la plutărit, iar dosarul mi l-am lăsat la Raionul Vatra Dornei. Fiind, încă din 1946, preşedintele organizaţiei de tineret al Uniunii Tineretului Muncitoresc (UTM) din comună, iar în Armată, făcut şi membru al Partidului Muncitoresc Român, am fost scos din producţie şi luat ca activist. Astfel în perioada următoare, am avut prilejul să urmez şi să absolv studiile liceale.

Colecţie de titluri şi prima funcţie de primar la Fălticeni


• Care a fost parcursul dumneavoastră până la a ocupa, pentru prima dată, funcţia de primar?

De la Raionul de partid Vatra Dornei am fost trimis 3 ani la Facultatea de ziaristică de la Bucureşti, iar pentru un interval scurt de timp am lucrat la ziarul regional sucevean „Zori Noi”. Găsind calităţi de conducător la mine, cei de la Regiunea Suceava a PMR, m-au preluat ca activist în cadrul acestei regiuni şi m-am ocupat de propaganda culturală. Am revenit ca secretar de partid cu probleme de propagandă la Vatra Dornei, unde am stat doi ani şi unde m-am întâlnit prima dată cu Nicolae Ceauşescu, care era doar secretar organizatoric al PMR. Atunci, Ceauşescu m-a recomandat oficialilor de la Regiune pentru a fi trimis din nou la studii, să nu rămân nu doar cu ziaristica. Am urmat, la Universitatea Bucureşti, Facultatea de filozofie la zi, cu durata de 4 ani. Când am terminat Facultatea, am fost şef la secţia de propagandă de la Botoşani, iar după o perioadă m-am întors la Suceava. În 1970, am revenit ca instructor la Regiunea Suceava, unde prim secretar de partid era Emil Bobu, un bun gospodar căruia i se datorează, în cei 10 ani cât a activat, bună parte a modernizărilor şi asfaltărilor din judeţ. El m-a propus şi m-a instalat, în 1970 ca primar la Fălticeni, unde am stat până în 1976. În primii ani, am fost şi student la fără frecvenţă, la Facultatea de istorie de la Iaşi. În acelaşi timp, am dat şi 3 examene la Academia de Ştiinţe Economice Bucureşti, însă, ulterior m-am retras, din cauză că nici oficialităţile nu m-au mai lăsat, pe motiv că fac colecţie de titluri.

Secretar pe probleme de agricultură şi doctor în istorie

• A fost perioada care a urmat una de deplin succes în carieră?

Pe atunci era moda cunoscutelor întreceri socialiste între oraşe. În primul an, cu oraşul Fălticeni am luat locul al doilea pe ţară, iar în următorii pe 3 ani ne-am situat pe poziţia fruntaşă, fiind cel mai bine gospodărit şi frumos oraş. Se dădea şi câte un premiu de jumătate de milion de lei, însă în dotări pentru învăţământ, cultură, o maşină pentru măturatul străzilor şi o autoutilitară pentru stropitul rondurilor de flori. După această etapă de succes, în 1976, m-am întors la judeţ, la Suceava, iar la propunerea primului secretar Miu Dobrescu, la Bucureşti am candidat şi am dat concurs, alături de încă doi contracandidaţi, pentru funcţia de secretar al Comitetului Judeţean al PCR pe probleme de agricultură, industrie alimentară şi silvicultură. Am fost numit în funcţie şi am deţinut-o până în 1982. În anii în care am fost primar la Fălticeni m-am înscris şi la doctoratul în istorie şi l-am absolvit după 4 ani şi jumătate. Aceasta s-a întâmplat pe 10 iunie 1980, în perioada în care funcţionam deja ca secretar de judeţ. Titlul de doctor în ştiinţe a fost confirmat pe 6 noiembrie în acelaşi an, de către Comisia superioară de acordare a titlurilor de pe lângă Academia Română. Imediat după aceea, fiind singurul secretar cu titlul de doctor, ziarul din Capitală, „Scânteia”, publica interviuri cu Acatrinei, care împărtăşea din experienţa Sucevei, de aceea, am fost şi obiectul invidiei şi al unor mici răutăţi.

Eliberat din funcţie şi primar la Gura Humorului

• Din câte ştim, aţi avut parte şi de momente mai neplăcute.

Din cauza acestor intrigi, am fost eliberat din funcţie, după care mi s-a oferit un loc în Colegiul Judeţean de partid, care se ocupa cu cercetarea abuzurilor, dar nu am acceptat-o. Am pus în atenţie că nu sunt un om care să se îngroape în hârtii, ci unul de acţiune. I-am spus prim secretarului Traian Gîrba că nu este de vină despre ceea ce se întâmplă şi că ştiu că este vorba despre o lucrătură. Aşa că mi s-au oferit primăria şi funcţia de prim secretar la Gura Humorului. M-am dus acolo să muncesc, pentru ca, ulterior, la o plenară, primul secretar să recunoască faptul că nu are nimic de criticat faţă de activitatea din acest oraş. Am rămas la Gura Humorului până în 1986, iar de acolo am venit, în 1987, la Trustul General de Antreprize Construcţii Montaj Suceava (TGACM) Suceava, întreprindere la care erau 3500 de muncitori numai din municipiul Suceava. Am fost preşedintele Sindicatului „Constructorul”, funcţie politică care aparţinea de Consiliul Judeţean al Sindicatelor.

Sunt singurul activist căruia nimeni nu i-a reproşat nimic.

• Unde v-a prins Revoluţia? Aţi avut repercusiuni de pe urma activităţii din cadrul structurilor PCR?

La evenimentele din decembrie 1989 lucram încă în cadrul TAGCM, unde am stat până m-am pensionat la limită de vârstă, în 1990. Sunt singurul activist căruia nimeni nu i-a reproşat nimic. Mai toţi foştii colegi de partid îşi schimbaseră numerele mici ale autoturismelor - numere preferenţiale care se dădeau maşinilor activiştilor din acele vremuri - astfel încât să nu rişte neplăceri. Eu, la Dacia neagră a mea, aveam numărul 114, nu l-am înlocuit şi o lăsam în faţa blocului în care locuiam, pe Bulevardul „Ana Ipătescu”. Nu am ţinut la mine, ci la oameni, pentru ei m-am bătut şi cu ei m-am realizat, de ce să nu fiu cinstit?. Ei m-au ajutat să-mi pun în practică ideile, iar la rându-mi am avut un comportament pe măsură. Recent am mers în teritoriu şi am alimentat maşina la o pompă din Gura Humorului, iar un localnic a venit, m-a salutat şi mi-a mulţumit pentru că l-am ajutat legal să obţină un teren pentru construirea unei locuinţe. La fel, când eram senator, o femeie din Gura Humorului - în prezenţa unor oficialităţi locale şi judeţene, după o ceremonie de depunere a jurământului militar la unitatea de vânători de munte Vatra Dornei - a strigat după mine, ţinând, de asemenea, să-mi mulţumească pentru faptul că atunci când îndeplineam funcţia de primar la Gura Humorului, le-am aprobat o locuinţă pentru copii. Nu mai puţin adevărat este că am fost un om foarte sever, aspru cu cei care nu şi-au îndeplinit sarcinile. Însă nu am făcut rău nimănui.

După 1990, debut politic cu PRNS, iar în urma fuzionării cu PRM, din 2002, preşedinte judeţean al acestei formaţiuni


Cum aţi început viaţa politică post-revoluţionară?

În 1990, imediat după ce s-a creat Partidul Român pentru Noua Societate, am devenit preşedinte judeţean al acestuia. Formaţiunea a participat la primele alegeri de după evenimentele din 1989, cele din 1992, şi a avut, în judeţul Suceava, consilieri locali, chiar şi primari. Apoi, actualul preşedinte al Consiliului Judeţean Iaşi, Constantin Simirad, fostul lider naţional al PRNS, a înfiinţat Partidul Moldovenilor, în care s-a vărsat cu totul Partidul Român pentru Noua Societate. O perioadă, circa 2-3 luni, am rămas la conducerea filialei Suceava a Partidului Moldovenilor, însă atunci când Constantin Simirad-înainte de constituirea Convenţiei Democratice-a bătut palma cu iniţiatorii acesteia, organizaţia de la Suceava, cea de la Botoşani, cu fostul preşedintele al Consiliului Judeţean, Constantin Conţac, şi alte câteva, au refuzat să facă acest pas şi, pe plan judeţean, s-a decis fuzionarea cu Partidul România Mare. Aceasta s-a întâmplat în 1995, iar după 7 ani de activitate în cadrul acestei organizaţii, în 2002 am fost ales preşedintele PRM Suceava, preluând funcţia de la dr. Ludovic Abiţei.

În 2000, la aniversarea zilei de naştere, câştigător în cursa pentru Senat

• La alegerile parlamentare din 2000, Partidul România Mare a fost pe val, iar dumneavoastră aţi fost ales senator.

În ciuda unor voci locale din partid, care s-ar fi împotrivit desemnării mele ca şi candidat pentru funcţia de senator pe listele din judeţul Suceava, s-a dovedit, ulterior, că aceste împotriviri nu au fost întemeiate. Vestea alegerii mi-a fost adusă de la Biroul Electoral Judeţean. După numărarea a doar 70% din buletinele de vot, în toiul nopţii de 26 noiembrie 2000, în momentul în care îmi aniversam ziua de naştere, am fost anunţat că am întrunit numărul necesar de voturi. Alegerea a

fost fără echivoc, întrucât am adunat cu circa 20.000 de sufragii peste cele necesare pentru a accede în Senatul României. La acea dată, Partidul România Mare obţinea, în judeţul Suceava, 24,58% din opţiunile alegătorilor prezenţi la urne. PRM a avut pe ţară 47 de senatori, iar personal am fost viceliderul grupului politic parlamentar din Senat al formaţiunii, lider fiind preşedintele partidului, Corneliu Vadim Tudor.


Autor a nenumărate întrebări, interpelări şi declaraţii politice în Senat

• Ce amintiri şi ce realizări aveţi din mandatul de parlamentar din legislatura 2000-2004?

A fost una dintre perioadele pe care, din punct de vedere al modului în care mi-am făcut datoria, o pot califica drept „o adevărată armată”. În ciuda a ceea ce cred unii, am fost un parlamentar activ, cu un mare număr de întrebări, interpelări şi declaraţii politice, acesta putând fi încă accesate pe pagina de Internet a Senatului. Am fost autorul unor iniţiative de mare importanţă şi care mi-au fost recunoscute ca atare. Îmi amintesc, cu oarecare plăcere, că factorii de răspundere de la Roşia Montana, văzând cât de bătăios sunt în Senat, m-au contactat şi m-au rugat să le susţin cauza, în aşa fel încât zăcămintele de aur să nu ajungă pe mâna străinilor. Astfel, am fost primul care, în Senat, s-a ridicat împotriva dezastrului care se punea la cale la Roşia Montana. M-am opus, de asemenea, desfiinţării stagiului militar obligatoriu în 2003, prin modificările propuse a fi aduse Constituţiei. Din tată în fiu, toţi bărbaţii au făcut armata, o adevărată şcoală a vieţii. Chiar în plen am spus că, la noi, în judeţul Suceava, prima întrebare care i se pune unui tânăr, de către tatăl fetei cu care vrea să se însoare, este dacă pretendentul a făcut armata. Nu în cele din urmă, aş îndrăzni să arăt că m-am bătut pentru rezolvarea unor probleme pe care magistraţii şi diplomaţii le aveau la acea vreme. Printr-o declaraţie politică am revendicat pentru magistraţi şi diplomaţi salarii şi indemnizaţii sporite, astfel încât ei să-şi poată face datoria, fără constrângeri financiare. Am dat ca exemplu situaţia ambasadorilor, care nu aveau condiţii pentru a ţine o recepţie mai acătării, pentru a face lobby, aşa cum sunt uzanţele. Oricât de grea ar fi situaţia României, când avem în vedere îndeplinirea atribuţiilor categoriilor despre care am menţionat, trebuie să ne raportăm la drepturile dintr-o ţară normală. În urma intervenţiei mele şi la sfârşitul şedinţei, personal, Rodica Stănoiu, ministrul Justiţiei mi-a mulţumit pentru susţinere. Aş mai aminti despre bătălia împotriva privatizării Combinatului Siderurgic de la Galaţi, la o interpelare a mea, premierul PSD Adrian Năstase recunoscând, în plen, că acestea sunt directivele pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Pentru fiul pierdut, pentru Dumnezeu şi pentru oameni, o Mănăstire la „Catrinari”

• Sunteţi, împreună cu soţia, Stela, ctitorii unui edificiu bisericesc care tronează în vârf de munte. Care a fost motivul acestui gest creştinesc?

Nouă, mie şi soţiei Stela, în urmă cu 16 ani, pe 24 decembrie, în ajunul Naşterii Domnului Isus Hristos, am avut bucuria ca Dumnezeu să ne dăruiască un copil, pe Ionuţ Cristian. Însă, mare durere pentru noi, o gripă puternică şi poate-să nu vorbesc cu păcat-neatenţia unor cadre medicale, o eroare medicală, ni l-au răpit. Totuşi, cu greu am reuşit să ne regăsim şi, până la urmă, să ne consolăm cu Marcel, fiul pe care eu îl am din cea dintâi căsătorie. A fost un eveniment nefericit care ne-a marcat profund şi, de aceea, în timp am pus, eu şi soţia, ban lângă ban deoparte, iar în 2006 am purces la lucrări în Catrinari, comuna Panaci. Timp de 16 ani nu am avut concedii, nu ne-am permis nici un fel de extravaganţe, însă chiar şi aşa am fost nevoiţi să apelăm la credite bancare, pentru care vom avea de plătit încă mulţi ani de acum încolo. În cei 2 ani cât au durat lucrările, eu am dormit laolaltă cu muncitorii în vagoane, iar soţia prepara masa la Suceava şi o aducea pe vârf de munte, zilnic, cu maşina. Au fost eforturi materiale şi umane la care nu ştiu dacă cineva se va mai angaja. În timp ce am construit această mănăstire şi construcţiile aferente, ne-am bucurat de vizita Mitropolitului de Cluj, Andrei Andreicuţ, care a venit să ne zică Doamne ajută şi să ne încurajeze. Am cărat apă cu butoaiele şi căruţa din vale şi până sus pe Păltiniş, la aproape 1500 de metri înălţime. Cu toate acestea am răzbit, însă sufletul nu ne este pe deplin mângâiat, pentru că, drept recompensă, avem vreo 3 procese prin care se pun sub semnul întrebării proprietatea asupra terenului, proprietatea asupra construcţiilor şi alte cele. Toată bucuria ridicării pentru Dumnezeu şi pentru oameni a Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava şi Naşterea Maicii Domnului” Catrinari a fost umbrită de această hărţuire şi anchete pe la poliţie şi pe la instanţe. Nu cred că meritam aşa ceva, deoarece acest edificiu nu l-am făcut pentru noi ci pentru Dumnezeu şi pentru oameni. De la prima piatră de temelie, ne-am propus să desfăşurăm, până la sfârşitul zilelor noastre, o activitate de caritate, în memoria fiului pe care l-am pierdut, pentru copii fără părinţi, pentru vacanţele minorilor din centrele de plasament şi studenţilor de la seminarul teologic şi pentru bătrânii fără nici un sprijin.

Bun cunoscător al problemelor din administraţia publică şi viaţa politică


• Ce planuri de viitor aveţi? Credem că aveţi multe, pentru că, aşa cum ne-aţi povestit altădată, bunicul dumneavoastră a ajuns la o vârstă de invidiat.


Bunicul după mamă a trăit 113 ani, un gospodar vrednic, care a fost deputat în divanul ad-hoc al Moldovei, când Moldova s-a unit cu Muntenia, sub sceptrul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Ca să fiu sincer, mă trag din viţa familială din partea mamei, care a plecat în lumea drepţilor la 93 de ani. A fost, Dumnezeu să o odinească, o munteancă vrednică, de dovedea până şi bărbaţii. Iar eu, la rândul meu, iertată-mi fie lipsa de modestie, sunt un om sănătos fizic, sănătos psihic şi foarte ambiţios. Nu pun accent pe numărul anilor, ci pe propria putere de a face sau nu ceva. Sunt un bun cunoscător al problemelor din administraţia publică şi din viaţa politică, iar acum nu mă voi mai putea reîntoarce la plute. Dar pot da sfaturi utile, anumite indicaţii şi chiar să conduc, pentru că încă sunt capabil să o fac. Să ştie toţi care spun vrute şi nevrute, că nu va fi niciodată bine în ţara acesta, până la putere nu vor ajunge forţele patriotice, justiţiare. Suntem la început de mileniu trei, iar această cârdăşie nu mai este posibilă. În alegeri vor câştiga cei care vor şti să-şi atragă electoratul de partea lor, prin măsuri de dezvoltare economică. „Vom fi iarăşi ce am fost, şi mai mult decât atât!”, spun parafrazându-l pe domnitorul Petru Rareş. Spre exemplu, în perioada în care am fost secretar de judeţ, Suceava a fost cea mai mare bază de aprovizionare pentru Bucureşti. Aici se găseau laptele, carnea, cartofii, aici se găseau toate.


Voi continua să mă bat pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă oamenii


• Credeţi că veţi mai prinde un mandat în Parlament?


Orice sarcină îmi va încredinţa Partidul România Mare-eu fiind, categoric, un ferm justiţiar, care în viaţă nu am nedreptăţit pe nimeni-voi continua să mă bat pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă oamenii. Cine îmi va acorda credit şi mă va susţine în ceea ce fac va avea prilejul să vadă că doar pentru oameni o voi face, pentru că ţin la ei, la cei care muncesc şi îi preţuiesc, şi mai puţin la mine. Vedem cu toţii ceea ce se întâmplă în prezent în societatea românească, sub actuala putere, la care nu sesizăm nicio perspectivă, nicio strategie. Nu este acordată atenţie revigorării industriei, susţinerii agriculturii, consolidării învăţământului şi cercetării ştiinţifice şi asigurării decente a asistenţei medicale. Trebuie să punem capăt procentajului de 70% de importuri de produse agro-alimentare, pe comisioane grase, să producem pentru export şi să susţinem


livrările în afara ţării. Este necesar să oprim jecmănirea bugetului de stat şi şmecheriile pe seama fondurilor europene, Comisia Europeană semnalând fraude importante şi care în perioada care urmează vor ieşi ca untdelemnul la suprafaţă. Nu mai vorbesc despre calitatea necorespunzătoare a relaţiilor externe ale României, cu toţi partenerii tradiţionali pe care i-am avut, pentru că nu este de dorit să avem duşmani în jurul nostru. Însă, toate acestea nepregetând în a ne apăra glia strămoşească, suveranitatea naţională, care niciodată nu pot fi obiecte de negoţ. Aşa să ne ajute Dumnezeu!