Nostalgie rustică

„Veşnicia s-a născut la sat”, frumos spunea poetul corolei nestrivite de minuni a lumii, Lucian Blaga... Măiestrul autor al versurilor din „Pământul”, „Noi şi pământul”, „În lan” şi „A fost cândva pământul străveziu”. Idilic mesaj, meşteşugitele stihuri predispunând la nostalgie, acum când, la ţară, nimic nu mai este ce a fost. Sute de mii, milioane de fii ai gliei şi-au luat lumea în cap, plecând să robotească pe la străini. Dacă unii chiar nu aveau de muncă, alţii s-au lăsat răpiţi de mirajul câştigurilor mari. Impuls firesc când, tânăr fiind, aspiri la un viitor mai bun. Însă, pentru asta, osul chiar trebuie pus la treabă. Te poţi căpătui doar dacă te speteşti, punând şi ceva deoparte. Sub imboldul de a epata, unii şi-au luat maşini dintre cele mai tari. Alţii au trimis bani soţiilor, copiilor şi părinţilor rămaşi în ţară. Mulţi s-au gândit să-şi înjghebeze o casă, să aibă unde să-şi crească nepoţii. Leu după leu şi cărămidă peste cărămidă, şi-au văzut visul cu ochii. Totuşi, să revină la rădăcini, sufletul nu le prea le dă ghes. Chiar dacă dorul e mare, mai stau, să mai adune... Bani albi, strânşi la teşcherea, pentru zile negre. Dar, zboară zilele, iar timpul, insensibil, lasă urme. Nu mai sunt atât de tineri şi incorigibil de optimişti ca la început. Copiii le-au crescut, merg la şcoală şi învaţă în altă limbă decât cea natală. În ţară, părinţii li s-au stins de bătrâneţe, iar nimeni nu-i mai întâmpină la poartă. Goale, casele cu etaj şi mansardă, mândria lor, par neprimitoare. Satul nu mai este aşa cum l-au părăsit, plin de murmur şi de viaţă. Uliţele sunt pustii, pe imaş nu mai mugesc girezi de vite, iar vârstnicii nu mai pot trudi la câmp... Şi, nici măcar găini scurmând în ţărână, godaci guiţând în coteţ şi câini hămăind prin curţi. Urechile le ţiuie de atâta linişte, iar de sărbători horele nu se mai încing ca altă dată... Apus de ev bucolic, de secole de „taine” ancestrale, luând cu el şi „flori şi ochi şi buze şi morminte”.